Bogdan Simion nu este doar un cobzar, foarte tânăr și poate unul din ultimii urmași artistici ai maestrului Tudor Gheorghe, pasionat de muzica românească veche, dar, mai mult decât atât, este un artist care vrea să înțeleagă ce cântă. Așa se face că a citit enorm și știe în amănunțime aspecte esențiale ale vieții și evoluției marilor nume ale muzicii românești din perioada interbelică, dintre care unele aproape necunoscute azi, pentru că au fost șterse din memoria colectivă prin politica regimului comunist.

- Bogdan Simion, ești poate singurul cobzar român de vârsta ta (32 de ani - n.r.), dar ești cunoscut și ca un om care știe foarte multe despre istoria muzicii pe care o cântă, în special și nu numai... 

-Mie îmi place să spun doar că sunt curios și că înainte să interpretez, încerc să și împlinesc și încerc să și înțeleg ceea ce urmează să interpretez. Încerc. Nu știu dacă reușesc, dar încerc. 

-Bun, tot așa, pentru această înțelegere ai scris și o carte care a apărut de curând, ”Vocile din gramofon”... Unde o găsesc oamenii?

-Cartea a apărut la editura Eikon, dar se găsește în exclusivitate pe platforma emag. Este singurul distribuitor al muncii mele, fie că e vorba de vinil, fie că e vorba de carte. Încă se mai poate comanda, la ultima mea verificare, mai erau destul de puține exemplare. Am lansat o ediție scurtă, o ediție de lux, 1500 de bucăți. Și așa cum obișnuiesc în momentul în care se epuizează tirajul fizic, cartea, bineînțeles, va fi disponibilă gratuit în format PDF pentru toată lumea. Am zis că astea 1500 de bucăți trebuie să fie pentru colecționari, pentru că noi știm că zilele astea cartea a devenit un obiect de lux, dar firește că toată lumea trebuie să aibă acces la ea de îndată ce se epuizează în format fizic.

-Am răsfoit-o, am citit câteva pagini importante din ea, este foarte ușor de citit pentru că este practic un dialog pe care îl ai cu Bogdana Buliga și lectura curge firesc, curge ușor, aproape ca un audiobook, ca să spunem așa. 

-Mi-am dorit asta, nu mi-am dorit o lucrare științifică, nu mi-am dorit o lucrare pentru specialiști, mi-am dorit în primul și în primul rând o lucrare de popularizare și mi-am dorit să fie un obiect cu totul aparte. Am ales să intru în dialog cu Bogdana Buliga, o jurnalistă extraordinară care lucrează de câteva decenii pentru Formula As. Dar și să colaborez cu profesorul Alexandru Rădvan de la Universitatea Națională de Artă, pe care l-am provocat nu doar să îmi picteze coperta interior-exterior, dar să îmi picteze și cele 14 voci la care mă refer în această carte, astfel încât să obținem câte o imagine originală cu fiecare dintre ei, sau fiecare dintre ele; tineri, frumoși și luminoși, așa cum îi puteau întâlni poate pe stradă bucureștenii în anii 20-30. 

-În acestă carte găsim nume cunoscute astăzi, precum Maria Tănase, Gică Petrescu, Zavaidoc sau Cristian Vasile, dar și nume cu mai puțină rezonanță astăzi, poate doar cei mai în vârstă să-și mai aducă aminte de... nu știu, un Manole Stroici sau un Titi Botez ori un Dorel Livianu, nume care nu mai spun astăzi mare lucru și o să încercăm să scoatem la lumină pe cât vom putea în această oră poveștile lor. Dar mai înainte de a discuta, de a intra în biografiile acestor importante  vedete ale interbelicului românesc, să vedem ce însemna muzica în interbelic, ce muzică se asculta. În interbelic Bucureștiul era cunoscut ca Micul Paris, ne place așa, să avem o aură occidentală, dar după cum știm și am discutat și noi aici la Călătorii în trecut, Bucureștiul care semăna cu Micul Paris era de fapt doar centrul, pentru că mahalalele erau departe de a avea aceeași strălucire, precum clădirile pe care le vedem și astăzi pe Calea Victoriei, de exemplu. Cum era muzica, cum erau cârciumile respective, unde se întâlnea oamenii, ce ascultau, cum se distrau? 

-În funcție de veniturile tale, puteai să ajungi la un local de la marginea Bucureștiului, unde găseai un vin roșu, Bot de iepure, de dădeai cu căciula după câini, sau puteai ajunge într-un local unde o friptură și o sticlă de șampanie costa enorm. Putea foarte bine să coste aproape cât costa la Montmartre, cel mai luxos local din Europa acelor vremuri, nu în micul, ci în marele Paris de data asta.

Deci, în primul rând, în capitalismul vechi, cum îmi place mie să spun, în capitalismul în care se băteau slugile și totuși nu existau atât de multe anxietăți ca astăzi, oamenii, în funcție de cât îi țineau paralele... pe vremea aia sărăcia nu era o virtute, ca în discursul celălalt, din cei 45 de ani de comunism. Oamenii se duceau în locuri mai mult sau mai puțin accesibile. Muzica era iarăși extrem de diferită dintr-o zonă într-alta, dintr-un cartier într-altul, dar în general muzica avea, grosso modo ca să zicem așa, trei direcții.

Exista o direcție de muzică..., evit să spun muzică populară, pentru că termenul de muzică populară a devenit un pic altceva după 1945, în sensul de muzica poporului. Și atunci o să zic muzică țărănească. Deci exista o pătură de muzică țărănească, muzică țărănească viguroasă, adevărată, care reprezenta muzicile originale, unele dintre ele în curs de dezvoltare, sau dezvoltate de niște decenii în toate zonele principale are României, muzici din care s-au inspirat Petre Alexandru,  Dorel Livianu, Maria Tănase, creând însă unele noi originale, sau muzici pe care le-au cântat ca atare. Cred că cel mai cunoscut exemplu până astăzi este Maria Lătărețu, care a cântat aproape exclusiv muzică țărănească adevărată, gorjenească. 

Protopărinții

Deci, muzica pe care lăutarii romi o cântau țăranilor în diferite regiuni ale țării. Pe urmă, exista o pătură de muzică lăutărească, sau muzică lăutărească țigănească, sau muzică lăutărească urbană, sau muzică lăutărească de mahala, astea înseamnă cam același lucru. Ea încă nu-și stabilise de tot trăsăturile și contururile. Muzica asta a început să fie mai importantă abia odată cu venirea regimului comunist, dar există niște protopărinți ai acestei muzici. Unul dintre ei este Fănică Luca, pe care eu îl consider părintele muzicii lăutărești urbane. Muzica aia tristă, depresivă, care preferă tonalitățile minore, care vorbește despre amar, despre viață grea, despre nefericire, o muzică gâlgăită, lălăită, cum spun lăutarii, care amintește, deși nu are un echivalent exact nicăieri în Balcani, amintește de muzicile din Orientul Apropiat și din Orientul Mijlociu. Deci și asta era o muzică pe care o puteam auzi atunci, mai ales la Fănică Luca, o auzim un pic și la Zavaidoc, o auzim un pic și la Marița Lătărețu, când era mai tânără, la Ioana Radu, care a făcut ceea ce americanii astăzi ar spune, multă ”apropriere culturală” pe subiectul ăsta atunci. Pentru că ea le trăgea prima, că avea niște pile acolo... 

Și, bineînțeles, a treia muzică, în perioada respectivă, era dominantă, cel puțin pe înregistrări... pentru că trebuie să facem distincția între muzica care domina pe înregistrări și muzica care domina în stradă. De exemplu, Manole Stroici, sau Mia Braia, vindeau mult mai bine decât Maria Lătărețu și Maria Tănase, dar asta nu înseamnă că erau mai populari, ci doar că ascultătorii lor își permiteau aparatul de gramofon, aparatul de patefon și prețurile alea prohibitive la magazinul Barbu Lăutaru, magazinul muzical de pe Calea Victoriei, unde să cumpărau acele plăci de ebonită, care nu erau deloc ieftine. Materialul din care se făceau se producea în America latină. 

Deci se adresau unui public cu venituri mai mari. 

Și atunci, de aceea Mia Braia a vândut 5.000 de unități, în vreme ce Maria Tănase n-a reușit, până în 1945, cel puțin, să vândă atât de multe unități, pentru că Mia Braia se adresa unui public mai elevat și cu mai mulți bani. 

Și deci această a treia categorie este dominată de muzica de pe discuri, este muzica pop de atunci. Și pentru că suntem la RFI, i-am putea spune musique populaire, sau popular music cum se spune astăzi, adică un soi de străbunic al ceea ce am început să numim în perioada comunistă muzică ușoară. 

Nu sunt de acord cu titulatura, după cum nu sunt nici cu aia de muzică populară, dar asta e altă discuție.  Da, pentru că noi înțelegem, adică eu înțeleg și majoritatea cred celor ce fost din jurul meu, prin muzica populară, acea muzică din zonele țării, că e Gorj, că este Maramureș, că este Ardeal, că este Moldova. 

”Dom’le, știai dansa tangou!”

Nicolae Iorga făcea această distincție, tu știi că ai studiat istoria, între muzică poporană și muzică populară. Popular vine de la popularitate, poporan vine de la popor. Deci aia e muzică poporană, ce spui tu. Eu de aceea prefer să-i spun muzică țărănească. 

Oamenilor le sună un pic abraziv la ureche - cum adică muzică țărănească? Tocmai ca să fie mai explicit și mai limpede la ceea ce mă refer. De ce? Pentru că și muzica țărănească, tot lăutarii o cântau. Și muzica lăutărească, tot lăutarii. Dar muzica lăutărească e o muzică a lăutarilor, de aia îi zice lăutărească, pentru că e pentru ei înșiși, au inventat-o ca să și-o cânte lor într-o primă fază. Că acum le place și românilor de jumătate de secol, asta e altă poveste, dar inițial muzica așa a apărut, a fost muzica lăutarilor pentru lăutari. 

Și vorbeam de această a treia categorie care domină înregistrările din epoca respectivă, această muzică pop de largă accesibilitate, de regulă de extracție occidentală, Rumba, Foxtrotul, Bostonul, Swingul, Charlestonul, romanța rusă, dar mai ales, începând cu 1935 la noi, odată cu intrarea tango-crezului la noi, foarte bine reprezentat, cred că cel mai bine reprezentat este tangoul. Muzica apărută în cartierele țigănești din Buenos Aires și din Montevideo, în Uruguay, în Paraguay și în Argentina, promovată în America latină, dar ulterior, prin intermediul înregistrărilor disipate în toată lumea de către label-uri, precum Columbia Records din Statele Unite și ajungând și în Europa, a lansat, poate, prima modă de tineret a planetei. 

Înainte de rock'n'roll-ul anilor 50, a mai fost o modă în anii 30, când orice tânăr, că era din Filipine, că era din Japonia... uite, tangoul Florentina, pe care și eu îl cânt, se cânta și la Tokyo, în limba japoneză - că erai un tânăr din Japonia, că erai un tânăr din Franța sau un tânăr din New York, dom’le, știai dansa tangou. Trebuia să știi. Eu și astăzi mă duc la Gherla și întâlnesc oameni în vârstă de 60, 70, 80 de ani care îmi cer un tango. E o chestie care a rămas cumva impregnată în cultura noastră. A venit un pic mai târziu decât în societățile occidentale, la noi cam în  1935 s-a lăsat povestea asta, dar o parte din acești cântăreți, Cristian Vasile, l-aș aminti și pe Jean Moscopol, au fost într-adevăr niște regi ai tango-ului, adică peste 90% din repertoriul lor e format din tangouri.

Nu e exclusiv, dar dacă stai să te gândești că din 380 de cântece, tu, vreo 350 să fie tangouri, înseamnă că te freca pe tine ceva la tangoul ăla. Era ceva..., sigur, astăzi s-ar spune, și poate pe bună dreptate, că era o modă. Mă refer și la această modă în această carte pe care am scris-o. 

-Putem spune că din punct de vedere muzical și mă rog, la nivelul elitelor am stabilit acest lucru, în perioada interbelică, adică între 1918 și 1938, eram la nivelul Parisului și al Londrei, dar mai ales al Parisului? Pentru că știm, les années folles, anii 1920, era această efervescență din punct de vedere muzical și la noi? 

-Era o efervescență din punct de vedere muzical, dar noi nu trebuie să exagerăm. România niciodată nu s-a putut compara cu societățile occidentale. Pe vremea aia lucrurile stăteau destul de rău din punct de vedere social, din punct de vedere politic. Este un lucru pe care trebuie, eu simt nevoia să-l amintesc de fiecare dată. Noi ne amintim de perioada interbelică, mai ales astăzi, ca de o epocă mai degrabă de dreapta, dar uităm că ziare, precum ”Socialistul” sau ”Adevărul”, vindeau mii, uneori chiar zeci de mii de ziare. Exista un puternic sentiment comunist în tenebrele societății, pe dedesubt, prin ganguri și prin case conspirative unde să dormea cu pistolul sub pernă. 

Existau oameni ca Silviu Brucan care scriau, de fapt trăgeau niște articole de speriau copiii de prin mahalale, dacă le erau citite articolele respective. Deci asta pe de o parte, pe de altă parte, nu trebuie să uităm că noi până în 1926, cu niște excepții absolut punctuale, la care nu m-aș referi acum, cum e ... Elena Văcărescu, mă rog, sunt câțiva care au imprimat fie poezii, fie cântece în limba română, noi mai devreme de 1926, nu prea avem așa multă muzică înregistrată. Avem câteva bucăți, care încep în 1914, cu înregistrările electrice pe cilindri Edison, dar cam odată cu Marin Teodorescu Zavaidoc, abia în 1926, avem și noi un star. Într-adevăr, avem un cântăreț și deja suntem în 1926. Deci aș zice că totuși primii 10 ani din perioada interbelică... poate că ei erau acolo, dar ne existând tehnologia, sau nefiind atât de accesibilă, era destul de complicat să-ți înregistrezi vocea. Există, dar excepțiile sunt punctuale.

Pe urmă, aș spune că epoca respectivă e marcată de tot felul de curbe de sacrificiu, de niște prim miniștri care mai veneau din când în când cu parlamentarismul ăla obosit, în care vorbeau foarte lung și foloseau și cuvinte franțuzești, știi cum se vorbea în regatul României... Că noi am mai auzit niște bătrâni după 1990 care săracii au fost chinuiți zeci de ani în închisori, dar mai ieșeau de acolo, se pupau cu regele și spuneau ”altă curbă de sacrificiu. E a șasea oară când se taie salariile pe anul ăsta”. Lumea protesta în stradă și ăștia purtau papioane de la niște branduri pe care nu avem voie să le rostim acum că mai există și astăzi brandurile alea și ar zice că facem reclamă la ele. 

Constantin Tănase chiar era endorser la cea mai luxoasă companie de tacâmuri care există până astăzi în Franța și care de aproape doi ani de zile distribuie și în București, din nou, iată, după 100 de ani. Ceea ce e fantastic, dar ne întoarcem la ce am zis la început: e fantastic dacă te țin paralele. 

Deci este o lume a contrastelor. Este o lume în care nu e totul roz. E o lume în care exista și foarte multă suferință. Suferință la care mă refer când vorbesc de exemplu de copilăria lui Fănică Luca cu cei 14 frați ai lui. Când vorbesc de copilăria Mariei Lătărețu, care se trage dintr-o familie de 16 frați, cu care a trăit într-o cămăruță 4 pe 4... 

-Și au trăit toți, că era și mortalitatea foarte mare pe atunci?

-Bineînțeles că jumătate dintre ei mureau până acești protagoniști ai noștri împlineau 10 ani. Nu știu, de fiecare dată când vorbim de epocile astea, trebuie să ne gândim ce însemna o durere de dinți. Ce însemna să-ți îngropi jumătate din copii. Ce însemna totuși să vii dintr-un cartier țigănesc, sau să vii dintr-un sat sărac din munții Gorjului. Sau chiar să fii o fată de la mahala care își dorește și ea să fie diseuză ca la Paris. Deci nu știu dacă era... se încerca a fi ca acolo, pentru că aș spune și un aspect pozitiv, că noi ne uitam, aspiram către Occident, ne uitam cu dragoste și uneori cu invidie, că de ce nu se poate și la noi să fie ca la ăia, dar funcționam mimetic cel mai mult și, bineînțeles, la o scară mai redusă. Aș zice că în tocmai ca astăzi.

-Ai spus de Constantin Tănase, practic cred că înaintea Mariei Tănase, el a fost primul superstar adevărat al României. Bun, el nu cânta, el făcea teatru de revistă... 

-Mai și cânta, mai și cânta. În teatrul de revistă, sigur. Da, da, da. 

-Dar nu era în principal cantautor. El a fost primul superstar adevărat al României, știm că chiar a reușit să o aducă pe Josephine Baker, care e o mare vedetă, un fel de... 

-A plimbat-o într-o căruță cu struțul pe celebra cântăreață de culoare, Josephine Baker, care a înțeles destul de repede vrăjeala, a fugit din America și s-a mutat la Paris, unde a trăit până la adânci bătrâneți, o viață foarte bună, foarte liniștită, foarte frumoasă și fără tumultul acela agitat social al Statelor Unite. Știm foarte bine ce s-a întâmplat cu persoanele de culoare în Statele Unite, nici pomeneală de așa ceva în Europa și atunci mulți... bine, ea n-a fost singura, mulți muzicieni de jazz și muzicieni de blues în anii 20-30, când au venit la Paris, la Paris au rămas. 

-Dar și Parisul era creuzetul artelor... 

-S-au mai întors unii dintre ei când a început războiul, e adevărat, e adevărat, unii s-au mai întors. 

-Mai ales evrei...

-Da, dar, mulți au venit și-au rămas în Europa, e cazul și lui Josephine Baker. Sigur că Constantin Tănase a fost un mare star, eu l-am numit pe Zavaidoc primul superstar pentru că Zavaidoc a ajuns cumva... începând cu 1914-1916, el a cântat pe front și în Primul Război Mondial, a fost la spectacolele organizate de Tănase unde participa și George Enescu pentru ridicarea moralului trupelor. Zavaidoc a fost chiar și milionar din povestea asta, cu adevărat milionar, avea aproximativ 5 milioane de lei în conturile Băncii Marmorosch. 

-Adică mai mult decât Tănase? 

-Da, în condițiile în care un secretar de stat câștiga cam 80.000 de lei pe an, el avea deja 5 milioane de lei puși deoparte, pentru că avea un model de business foarte interesant. Poate vom apuca să ne referim un pic la el, în sensul că cânta doar cu frații lui. Îl învățase așa un avocat de la Pitești și tot business-ul rămânea în familie. Nu împărțea cu orchestra, nu împărțea cu orchestratorul, cu dirijorul, era doar orchestra fraților Teodorescu: frățiorul la vioară, surioara Zoe la pian și el cu vocea. Și în final, mă rog, a mai venit și un contrabasist, tot de la el din familie, era orchestra Fraților Teodorescu, adică totul era licențiat de el pentru el. A înțeles foarte bine povestea asta. 

-Și el își făcea și textele, își compunea melodia?

- Nu, cântecele pe care le cânta erau fie din folclor, fie romanța aia românească veche a lui Ionel Băjescu-Oardă, de la începutul secolului XX, romanța de salon cu miros de nuc, dar și cântece pe care i le scria Ionel Fernic. 

 El a fost foarte bun prieten cu Ionel Fernic, atât de bun prieten încât majoritatea romanțelor pe care le-a imprimat a fost scrisă de Ionel Fernic pentru el, inclusiv celebra ”Să nu te superi că te-njur”, care nu cred că i s-ar fi potrivit nimănui, nici lui Vasile, nici lu Moscopol. Băieții ăia, drăguți, metrosexuali și frumușei, nu ți-ai fi putut imagina că îi cântă unei femei ”Să nu te superi că te bat, că nu sunt rău din fire”. Aia numai lui Zavaidoc i se potrivea și Ionel Fernic știa foarte bine de ce scrie. Cum scriu și acum ăștia, ca să mai rămânem un pic pe postul ăla de radio, că am auzit o enormitate și știi cum e, totdeauna un mic scandal ajută un cântec să intre în memoria colectivă. Eu chiar cred asta. 

Constantin Tănase, sau ”Începutul show business-ului românesc”

Dar, în același timp, Constantin Tănase este, ca să mă întorc la Constantin Tănase, este într-adevăr părintele show business-ului românesc. Mai degrabă decât să-l numesc primul star, primul superstar, prima vedetă, prima celebritate, l-aș numi într-adevăr Începutul show business-ului românesc. Pentru că el a fost omul care a înțeles că e nevoie și de o poantă deochiată, e nevoie și de o pocnitoare chinezească, e nevoie și de un fakir care înghite cioburi și înghite cuțite, e nevoie să avem și niște fete cu niște suzete în părțile intime, pe care le cheamă Suzette sau Lizette.... Dar în actul 2 să poată să vină George Enescu să tragă cu orchestra simfonică ceva. A înțeles că poți să te duci și sus și jos, în ideea de a face un spectacol complet.

Unele dintre show-urile lui de la începutul anilor 20 aveau până la șase decoruri diferite. Nici nu-ți imaginezi cât de complicat este să... toate se construiau din oțel, din fier, din lemn. Unele erau mecanice, se deschideau, se închideau. Aveau un colț de stradă, aveau un... de fapt așa și arătau reclamele în presă pe vremea aia: ”Vă așteptăm cu șase decoruri noi. Avem și un colț de stradă, avem și un colț de cârciumă”. Era o muncă incredibilă și el, bineînțeles, tot timpul s-a raportat la Music-hall, la Revue-ul franțuzesc, la Vaudeville, tot o tradiție veche franceză, dar bineînțeles și la cabaretul german, care probabil că a fost cea mai importantă influență pentru zona asta de show business.

Povestea cu Zaraza: ”N-ar fi avut nici un sens ca Cristian Vasile și cu Zavaidoc să fie rivali. E o poveste...” 

-Vorbim de Zavaidoc și nu pot să nu te întreb, evident, despre această dispută care a rămas în conștiința noastră, cu Cristian Vasile, cu Zaraza. Cât adevăr este în acest mit și cât este doar așa o poveste pentru a crea, a aduce încă o aură de mister asupra muzicii din interbelic și asupra oamenilor din interbelic? 

-Povestea Zaraza  a apărut în colecția ”De ce iubim femeile”, scrisă de Mircea Cărătărescu. Este un exercițiu de creative writing, realizat de domnia sa în anul 2004, care ulterior a fost copiat cu Ctrl-K, Ctrl-V și distribuit pe Facebook fără autor. Asta ca să o lămurim. Cartea respectivă tot timpul s-a așezat în librării la secțiunea ”Ficțiune”. N-a spus nimeni, niciodată, vreodată, ”iată ce documentar am făcut eu”. Este doar un exercițiu al unui scriitor genial, care le îndrăgea muzica celor doi și și-a imaginat cum ar fi fost să fie rivali.

Acest cântec, Zaraza, ca să ne referim întâi de toate la el, a fost scris de Benjamín Alfonso Tagle Lara, mare compozitor de tango, ... piesa a câștigat locul 2 la Festivalul de la Montevideo. Trebuie spus că în vremea respectivă țările din America Latină, mai ales Paraguay, Uruguay și Argentina, își disputau și își dispută până astăzi... inclusiv în patrimoniul imaterial Unesco, - nu e foarte clar unde a apărut tangoul din aceste trei țări.... E patrimoniu comun, cum avem și noi mărțișorul cu martenița bulgărească. Clar e o cultură regională, dar nu e o cultură națională, de fapt. 

-Și noi știm că tangoul e argentinian, așa ne-a rămas în memorie...

- Pentru că branding-ul ăla a fost; dar să nu uităm că totuși Carlos Gardel, marele argentinian, era pe jumătate francez, de aia a și prins tangoul după aia la Paris.... Mă rog, ce vreau să spun este că acel cântec a luat locul 2 la Festivalul de la Montevideo, în 1929 cred. Și pe vremea aia ăsta era premiul: Locul 1, 2 și 3 erau imprimate pe placă și exportate internațional: Uite, domnule, a mai apărut un tango nou din țara mamă a tangoului, care, bineînțeles, era preluat în pripă și se plăteau drepturi de autor și de la Columbia din America și de la Homokord și Odeon din Berlin și de la His Master's Voice din Marea Britanie, toate case de discuri mari.

Plăteau drepturi lui Benjamín Alfonso Tagle Lara ca să poată să-l cânte și Pyotr Leshchenko la Moscova și ... în Polonia și Cristian Vasile și Manole Stroici în România, ca să zicem așa. 

Bun, în România piesa a fost imprimată pentru prima dată cu un text original ”Și pe tine or să te doară”, care chiar nu pomenește de Zaraza în niciun fel, dar ăla-i cântecul, imprimat de Manole Stroici. Ulterior a fost imprimat de Cristian Vasile, pe un text de Nicolae Chirițescu, împreună cu orchestra lui Dajos Bela.

Dajos Bela, născut Golzmann, evreu, de fapt pe jumătate maghiar, pe jumătate evreu, a crescut la Berlin, a condus una dintre cele mai mișto orchestre de jazz european din toate timpurile și care a scăpat de urgia aia nenorocită când l-au votat pe piticul ăla dement și a plecat în Statele Unite ale Americii un pic înainte să se îngroașe gluma în Germania. Asta foarte pe scurt.

Apoi piesa a devenit un hit foarte mare în 1931 în interpretarea lui Cristian Vasile, nu în interpretarea lui Manole Stroici, e adevărat asta. Noi ne-am reamintit de ea, să recunoaștem, auzind-o la o reclamă la cognac prin anii 2000, nu mai știam de acest cântec, hai totuși să fii în serioși, că nu le-am ținut minte. Românii au o memorie foarte scurtă, nu mai țin minte pe cine au votat acum 20 de ani, darămite un cântec de acum 90 de ani. Deci nu, asta e exclus. 

Însă, nici n-ar fi avut sens ca Cristian Vasile și cu Zavaidoc să fie rivali.

Ei cultivau o muzică foarte diferită. Cristian Vasile cultiva un tango, modern, tineresc, industrial, agitat, unde corpurile se freacă unul de celălalt, în vremea ce Zavaidoc promova, să zicem, cântecul popular de mahala, de periferie, ăla gen ”Dă-i cu șprițu până la ziuă” și ”Di, di, di murgule, di” și, mai ales, romanța antebelică. 

Zavaidoc cel mai și cel mai mult a cântat Eduard Caudella, Alexandru Flechtenmacher, Ionel Băjescu-Oardă, Ionel Fernic, romanța cu parfum de 1900. .... Totul e fad, totul e virginal, parcul trandafirilor, parcul rozelor și crizantemelor, salcâmul, poarta care plânge și pianul care se aude din ultima cameră, muzica psihozei aristocratice de ultimă etapă. Nu? O muzică, mă rog, gen ”Dumnezeu s-o ierte pe bunica că nu îndrăznea să ridice gura la bărbat”, cam pe ce plângeau boierii, na, că nu mai e lumea de-altă dată și uite domnule, mama mă-sii, că au și femeile drepturi zilele astea. 

-Deci Zavaidoc nu a cântat niciodată Zaraza?

- Nu a cântat niciodată tango-uri! Zavaidoc nu a înregistrat niciun tango. Zavaidoc s-a oprit din înregistrat la jumătatea anilor 1930, când Cristian Vasile era în cea mai mare vogă. Deci Zavaidoc nu a imprimat niciodată tango, în vremea ce Cristian Vasile este regele tangoului.

Atât stilistic, cât și din punct de vedere al carierei, era o diferență de la cer, la pământ. Cristian Vasile era un artist pentru tineret, în vreme ce Zavaidoc era un artist apreciat la mahala, de oamenii simpli, dar și de boierii bătrâni și foarte bătrâni, care te-ar fi tras de ureche și ți-ar fi spus ei ce înseamnă să fii român! 

-Deci, practic, tu spui că Zavaidoc a fost primul superstar, iar Cristian Vasile a fost al doilea, pentru că era o stea în ascensiune, sau chiar la zenit... chiar când Zavaidoc s-a oprit din înregistrat...

- Zavaidoc nu mai înregistrează de la jumătatea anilor 30, în vreme ce Cristian Vasile a înregistrat între anii 1930 și 1940. Cristian Vasile a fost cel mai bine vândut artist român din perioada interbelică și de departe artistul care a înregistrat cel mai mult. A înregistrat 284 de cântece. Este enorm.

Eu am mai făcut gluma asta, dar simt nevoia să o mai fac o dată: dacă mi-aș face o trupă de cover-uri, o orchestră tipică, ca în Argentina și toată viața mea aș cânta doar cover-uri după Cristian Vasile, să am o trupă-tribut Cristian Vasile, n-aș avea timp până la 80 de ani să trec prin toate tangourile lui și să le cântăm măcar de 10 ori fiecare. Să avem câte 10 spectacole cu un tango. 

A imprimat foarte mult Cristian Vasile, dar repet, el vine din altă lume muzicală, el era copil la Brăila și îl admira pe tenorul Nae Leonard pe vremea când Zavaidoc deja cânta pe frontul Primului Război Mondial. Ei sunt alte generații. Există 20 de ani diferență între ei. Deci Vasile e născut în 1908, în timp ce Zavaidoc e născut la coada secolului, înainte de 1900.

-Dar unde înregistrau ei, aveau case de discuri în anii 20-30? 

-Nu. Prima casă de discuri a apărut în 1936 la noi. Deci, înainte de 1936, orice cuvințel în limba română, cu siguranță, a fost trasă în altă parte. Sigur că în 1932 a apărut o casă de discuri mai accesibilă și mai aproape de noi, prin forța lucrurilor, deschisă de un evreu la Sofia, Albert Pincas, care era și ceva rudă cu Dorel Livianu,care se chema Lifa Pan Record.

Era o corporație bulgărească deținută de niște evrei cu business-uri și în Grecia și în Bulgaria, pe vremea respectivă. La Lifa Record a imprimat Dorel Livianu, tot la Lifa Record a imprimat prima dată și Petre Alexandru cred și la Lifa Record a debutat pe disc Maria Tănase. Cu cântecele alea frumoase, culese de Harry Brauner, sau scrise chiar de Harry Brauner și de Bebe Altman.

Dar marea majoritate a cântăreților și a cântăreților buni, pentru că pe vremea aia pentru un cântăreț label-ul, casa de discuri, nu conta... Sigur, conta și de prestigiu, dar nu era ca astăzi o chestiune pur contractuală, cine dă bani mai mulți. Era și asta. Dar mai ales calitatea discurilor conta. Un disc de la Columbia sau de la His Master's Voice îți făcea vocea să sune mult mai natural decât un disc făcut de Lifa Record în Bulgaria, nu știu cum să zic. Ăsta e și motivul pentru care discurile alea cârâie tare de tot, chiar din vremea aia, în vreme ce și astăzi dacă pui pe patefon, eu am un Electrola 101 acasă; și astăzi dacă pui pe patefon, o placă de la Columbia din anii 1930, sună de parcă omul ăla e cu tine în încăpere. Adică plăcile erau foarte bune. Calitatea înregistrării te făcea pe tine ca muzician să-ți dorești să semnezi cu casa de discuri cu pricina.

Așa se face că în general ai noștri, ca să zicem așa, Cristian Vasile a înregistrat la Odeon și la Homokord, deci la Berlin, la Columbia Records - bineînțeles că nu se duceau în Statele Unite ale Americii; Maria Tănase a fost în 1937 acolo trimisă de Regatul României, dar în general trăgeau la sediul Columbia Records, care avea o franciză la Viena.

Și câțiva dintre ei au ajuns și un pic mai departe, e cazul celebru al lui Gheorghe Ionescu Gion, care a imprimat câteva plăci, cred că pentru His Master's Voice, n-as vrea să greșesc, dar sigur le-a imprimat la Stockholm, în Suedia. Îți dai seama, să te întâlnești cu arhitectura aia sticloasă, în perioada aia trebuie să te fi speriat un pic, tu totuși trăgându-te de undeva de pe Dealu Spirii, dintr-o familie de bucureșteni, sigur, ai făcut medicina, dintr-o familie bună, dintr-o familie din clasa de mijloc, dar cu siguranță, să ajungi la Stockholm în 1932, la 23 de ani, frumușel, cântăreț, adulat de fete, cu postere pe calea Victoriei și inclusiv cu anunțuri la cazinouri cu litere luminoase, electrice care îți anunțau numele mare GION, grafiat românește nu cu J....  Deci, în general, vorbim de Berlin, Viena, rareori Londra, Stockholm, astea sunt în general rarități, Berlin, Viena, Paris

și...

-Bine, dar cine plătea?

-Casele de discuri. 

-Deci plăteau pentru ca Maria Tănase sau Gion să vină la ele și să înregistreze? 

-Da, pentru că ulterior exploatau înregistrările, le vindeau în România. Deci aceeași orchestră trăgea cu trei cântăreți. Apăreau la poartă... există o poză celebră cu Efim Sclearov din Cernăuți, cu Piotr Lescenco de la Moscova și cu Cristian Vasile, care s-au întâlnit la înregistrare la Berlin în 1931 și au făcut o poză toți trei.

Orchestra e aceeași, Dajos Bela, și ei trăgeau același tango de trei ori. Din aceeași tonalitate, o dată pe rusește, o dată în poloneză, o dată românește. După care casa de discuri trimitea discurile în poloneză în Polonia, discurile în românește în România și făcea business-ul local. Deci, ăsta era motivul pentru care..., sigur, dacă greșeai, era nenorocire, era foarte, foarte scump să tragi pe vremea aia, trebuia să înveți pe tren până ajungeai acolo, câteva zile trebuia să-ți repeți partitura în minte și când intrai trebuia să... Bun, sigur, Cristian Vasile vorbea germana, dar gândește-te totuși ce însemna pentru Maria Tănase sau pentru Zavaidoc să se întâlnească cu niște muzicieni cu care nu vorbeau aceeași limbă și cu care trebuia să tragă totuși un cântec. 

Ei bine, în 1936 apare primul studio de înregistrări în România. E important și aș vrea să-l menționez, să-l pomenesc. E locul unde s-a lansat Mia Braia. E locul unde s-a lansat și a făcut mare parte din carieră Petre Alexandru, e locul unde s-a lansat Gică Petrescu, e vorba de studioul Electrecord. 

Studioul Electrecord a fost deschis de Nathan Mischonzniki, un antreprenor evreu, care avea un magazin pe calea Victoriei, instrumente muzicale și partituri Mishonzniki. Pentru că înainte de epoca gramofoanelor și radiourilor, un cântec devenea pop prin câte partituri vindea.

De exemplu, soția ta știa să cânte la pian, apărea un cântec care era la modă, te duceai la magazinul de muzică, cumpărai partitura, o aduceai soției și ea ți-o cânta în casă când erați cu rudele la o masă de Crăciun și zicea, uite, a apărut cântecul ăsta al lui Flechtenmaher, ”Ochii albaștri-s drăgălași”...  

Odată cu apariția gramofoanelor și patefoanelor și radiourilor, s-a spus hai să ne diversificăm și să producem într-o primă fază înregistrări electrice și apoi înregistrări acustice de bună calitate.

Nathan Mischonzniki, având acest magazin de instrumente, vânzând piane pe calea Victoriei pe care scria Mischonzniki & Co - o nepoată de-a lui trăiește, este balerină.... în 1936 s-a dus la Berlin și a luat niște aparate second hand și a semnat un contract cu Casa de Discuri Germană Crystal. Astfel a devenit Crystal Electrecord, era o franciză, deci nu era de sine stătător, era și foarte scump să faci un business de la zero. Acest Crystal Electrecord nu era un label, era studio de înregistrări. După care el putea licenția pentru un parandărât pe care ei îl stabileau între ei, o putea dădea și la Columbia și la Odeon și la cine voia să o distribuie. 

Studioul respectiv a rezistat, capitalist, deținut de Nathan Mischonzniki până 1948, când vine noua Constituție, sunt sigur că știi, care confiscă toate resursele solului și subsolului și toate întreprinderea individuală și toate firmele, indiferent de obiectul de activitate, inclusiv cele muzicale, bineînțeles. 

Moment în care statul român confiscă studioul Electrecord, dar mai face un lucru, confiscă și nou apărutul studio Columbia, care deja apăruse la începutul anilor 1940 pe Calea Victoriei, pentru că făcuse și Columbia un studio cu aparate de mult mai bună calitate decât avusese bietul Mischonzniki, care adusese niște hârburi din Germania. De aia sună atât de bine înregistrările Electrecordului din anii 50, pentru că practic statul român a furat cele mai bune aparate, le-a băgat într-un singur studio și a făcut casă de discuri de stat, care există până astăzi, Electrecord, și are monopolul înregistrărilor românești dintre 1948 și 1989 - cu o excepție importantă: maneliștii din anii 80, care n-aveau voie să tragă acolo și și-au făcut singuri casetele, sub supravegherea tacită a Securității, altminteri singurele înregistrări de tip samizdat muzicale pe care noi le avem în perioada comunistă. Adică singura noastră formă de protest, să zicem așa, cu ghilimelele de rigoare, au fost formațiile Odeon, Azur, Generic, Dan Armeanca, prin anii 80. Atât. În rest tot ce s-a tras, s-a tras la Electrecord. Că era rock, că era folclor, că era pop, că era orice, muzică simfonică, totul s-a tras la Electrecord.

De aia mă fascinează pe mine Dorel Livianu, Ioana Radu și cântăreții care au mai cântat un pic prin anii 48, 50, 52, 54, pentru că acolo sunt niște discuri foarte valoroase, scoase în ediții foarte scurte, că de aia sunt valoroase că sunt puține. Pe care, deși pe placa originală scria All Copyright Reserved și scria că drepturile de autor, numai în limba engleză, pe toate, ca s-o lămurim, sunt ale corporației respective care a plătit, peste asta, statul român punea timbre din alea de un leu cu Trăiască Uniunea Sovietică, trăiască Stalin și practic cu timbrele alea sunt acoperite toate marcajele de drepturi de autor. 

-Hai să vorbim despre... mi-am adus aminte despre Gion, care a făcut Facultatea de Medicină - de unde veneau acești oameni? Adică erau doar din zona săracă, din zona de mahala, cum era Maria Tănase, care s-a născut nu departe de locul unde înregistrăm această emisiune, în mahalaua cărămidarilor în Scaune...

- Da, în zona Bellu, unde e acum cimitirul Bellu...

-... sau erau și oameni din clasa de mijloc sau chiar clasa superioară? 

-Majoritatea erau din clasa de mijloc. Trebuia să știi o limbă străină ca să poți să semnezi un contract, și să-l și înțelegi, cu o casă de discuri, cum era cazul lui Jean Moscopol, care a semnat cu Pathé Frères.

Jean Moscopol vorbea cinci limbi: vorbea greaca, pe care a vorbit-o în casă, vorbea spaniola, vorbea engleza, vorbea franceza și vorbea română. Majoritatea erau din clasa de mijloc. Există excepții punctuale, cum este Maria Tănase, cum este Maria Lătărețu, care se trage pe jumătate dintr-o familie românească, al lui Ion Borcan, și pe jumătate dintr-o familie țigănească dintr-un celebru clan de lăutari, familia Culici de la Novaci - sau cum este Fănică Luca, care erau foarte săraci. Foarte, foarte, foarte săraci. Pe urmă există cazul, cum e Zavaidoc de romi super înstăriți.

Tatăl lui Zavaidoc cântase cu Costică Pompieru, care la rândul lui era nepotul unui celebru viorist care stătuse lângă Cuza la Unire! Da, în ”Hora Unirii” e reprezentat un unchi de-al unui coleg de trupă al tatălui lui Zavaidoc, în tabloul lui Aman. E acolo! Mie-mi place să glumesc că nu avem noi idee cât de masoni erau lăutarii ăia, nu erau niște murdari de la colțul străzii. Adică erau lăutari și lăutari, ca și în America; dau exemplul ăsta de fiecare dată: Una era Bert Williams, care sigur că făcea spectacole în care făcea pe circarul și pe clovnul, săracul de el, și să dădea cu pudră neagră pe față. Dar el, când își dădea machiajul jos, punea costumul ăla scump pe el și mergea în niște localuri unde 90% dintre albii din America nu aveau acces. Ca să o lămurim. Adică... Una nu o exclude pe cealaltă.

Poți fi discriminat și extrem de bogat în același timp. N-ar trebui să confundăm aceste două lucruri. 

”Eminescu nu s-a întors de la Viena cu diplomă. Ăsta s-a întors cu diplomă!”

Pe de altă parte, marea majoritate, cum spuneam, Jean Moscopol, pe numele său real Ianis Moscu, se trăgea dintr-o familie de greci, super înstăriți din Brăila, Cristian Vasile, fiu de judecător, Gheorghe Ionescu Gion, trimis la medicină, a studiat medicina în limba franceză, Titi Botez se trăgea dintr-o familie muzicală excepțională. Teodor Botez.., bunicul lui, în 1870 a fost printre primii cinci absolvenți de Hochschule für Musik de la Viena. În 1870 nu era atât de ușor totuși să te duci la Viena să studiezi muzică clasică, să faci șapte ani de zile acolo și să te întorci acasă cu o patalama. 

Eminescu nu s-a întors cu diplomă. Ăsta s-a întors cu diplomă! 

Deci, veneau din niște familii foarte bune, foarte bune. Am spune noi astăzi de clasă de mijloc, pentru că nu erau boieri. Există totuși o excepție importantă: Manole Stroici. Manole Stroici venea dintr-o familie aristocrată, Stroiceștii aveau pământuri la Iași încă din secolul al 18-lea, poate al 17-lea. Dar el sărăcuțul a trebuit să facă multe alte lucruri ca să-și convingă familia că are el acest moft. De fapt erau niște tineri care simțeau prima mișcare de tineret adevărată. Uite, Mia Braia și Ioana Radu totuși erau fete de cârciumar din Craiova. Dacă  erai cârciumar atunci, erai înstărit...

Și de fapt ei erau niște tineri care pentru prima dată voiau să se descătușeze de convențiile societății. Ce-mi trebuie, domnule, mie medicină să-i văd pe ăia cum curge sângele pe ei? Ia mai bine îmi cumpăr eu un set de tobe Ludwig cu scenă de aia Montana pictată în bleu, bat toba, pun un costum din ala trăznit pe mine, pun un papion roșu la gât și dansez tangou și rumba cu fetele până în București, că așa vreau eu!

Firește că asta venea în răspăr cu societatea dur conservatoare și patriarhală românească, ca să o lămurim. Este teoria mea, nu vreau să vorbesc prostii, dar este teoria mea că aceste cântărețe, Ioana Radu, Mia Braia, Maria Lătărețu, Maria Tănase, altminteri primele cântărețe din istoria noastră ca popor, au apărut ca urmare a insistenței label-urilor occidentale, între altele. Vrem și noi o Edith Piaf, vrem și noi să cânte niște fete, ce faceți cântă numai bărbații? Eu spun tot timpul, prin tradiție, la români cântau doar bărbații.

-MariaTănase a și rămas ca o Edith Piaf a României, cumva. 

-Se dorea să apară niște staruri și am mai spus-o cu delicatețe pe parcursul cărții: Ioana Radu de-aia a câștigat premiul ăla la radio, pentru că statul român era frustrat că muzica tradițională a acestei țări era reprezentată de niște bărbați de etnie romă. Era foarte greu să îi pitești, să îi ascunzi, să îi faci să nu fie ăia sau să nu pară ăia. Și atunci hai să găsim o româncuță, ca în pânzele lui Grigorescu, pe care s-o și vopsim ca atare, pentru că de aia Maria Lătărețu apare cu ulcelele alea pe cap, de aia o îmbrăcau în costumele alea țărănești, gorjenești superbe, care duc cu gândul..., uite că vorbeam de America latină, duc cu gândul la patternuri, pe care le-am văzut și în Peru, de exemplu. Nu știu dacă societatea... Eu cred că colonialismul cumva duce la același lucru, adică în momentul în care plantezi porumbi, crești curcani, folosești niște carachas-uri din alea mici, de le zice tâlvuri în Oltenia, de faci zgomot cu ele din boabele de porumb... Eu zic că societățile seamănă. Sunt și căldurile alea înspăimântătoare, de mai iese câte un scorpion din pământul crăpat... Glumesc acum un pic, dar nu glumesc pe de-a-ntregul. 

Cred că a existat o contribuție importantă a caselor de discuri din Occident, a aerului de respirație occidentală care cu siguranță exista pe vremea respectivă, dar cred că a contat foarte mult și această muzicalitate proverbială a românilor. Că românul, eu înțeleg că s-a născut frate cu codru și s-a născut poet, dar eu cred că mai mult și mai mult s-a născut cântăreț. Cântatul era o formă de comunicare la începutul secolului XX. Dacă se întâlneau doi ciobani, unul din părțile alea de la Nereju din Vrancea și unul din Munții Gorjului și își vedeau îmbrăcămintea, se cunoșteau și după fluiere, după forma lui, dacă era trișcă sau caval, sau fluier cu dop sau fluier fără dop, cam știai de unde e. Dacă îl mai și auzeai, la primele patru note, cum făcea, care era semnalul ra-ta-ta – ah, ăsta e de la Bistrița de undeva! Era o formă de comunicare mult mai importantă decât ne putem noi imagina astăzi.

Nu puteai intra în vorbă la o întretăiere de drumuri într-un han cu un om așa pur și simplu. Că putea să scoată cuțitul la tine, nu puteai ști cine e. Și atunci existau aceste mici convenții sociale. Scoteai fluierul din haină, îl puneai pe masă,... îl cam cunoșteai pe ăla cam de unde e. Sigur, dacă erai om umblat în lume, dacă aveai un pic de experiență, că dacă erai papagal și rămâneai la tine în sat acolo cum rămâneau 99%, cum au rămas bunicii mei de exemplu, și bunicii noștri cred, era mai greu. Dar dacă erai un pic umblat în lume, muzica te ajuta să cam înțelegi cam de pe unde vine ăla. Într-o lume în care, vorbeam adineauri..., noi avem nerușinarea să vorbim de anxietate zilele astea, păi ăia n-or fi fost anxioși?

La fel, noi vorbim de dezinformare zilele astea, dar ce dezinformare o fi fost atunci? Stau și mă întreb, cam care erau discuțiile pe Facebook-ul vremii, prin cârciumile alea unde... Cred că erau cam aceleași trăznăi, eu cred că rămâne o constantă.

-Acuma e dezinformare din cauza unui aflux prea mare de informații, atunci era invers, din cauza unei penurii de informații

-Și oamenilor le place sa vorbească, le-a plăcut întotdeauna 

-Exact, și în plus erau și foarte puțini oameni care știau carte. Adică, muzica era un element de cultură foarte important 

-Mai ales pentru noi, că noi nu am fost un popor mărturisitor. Noi suntem ultimul popor din Europa care a dezvoltat scrisul. Avem primul document la începutul secolului al 16-lea, dar mare majoritatea oamenilor s-au alfabetizat în perioada comunistă, ca să o lămurim și pe asta. Noi suntem un popor, cum spuneam, nemărturisitor. Nu ne-a plăcut niciodată să vorbim despre noi înșine, nu prea am fost duși la psihoterapeut. Nu ne-a prea plăcut, așa, să ne așezăm și să zicem ce-i cu noi...

-Nici acum nu ne place

-De asta tot timpul, puținele lucruri pe care le avem și care sunt fapte despre noi, vin din afară. Și apare tot timpul argumentul, că deh, normal că au zis ăia de noi, că au ceva cu noi. Pot să fiu de acord, dar trebuia să zicem noi mai bine sau să îi contrazicem, altminteri alea zise rămân, până una alta.

-Să vorbim puțin despre Maria Tănase... Cum a ajuns ea dintr-o fată dintr-o mahala a Bucureștiului, un adevărat superstar? Pentru că e clar, poate putem spune că pe ea a recomandat-o doar vocea și talentul, cum era acea glumă celebră, dar ea altceva nu avea, nu avea posibilitate financiară, nu venea dintr-o familie cu tradiție în muzică, ca alții despre care am vorbit, practic la momentul în care ea s-a născut și în care a crescut, nu o recomanda nimic pentru a face o carieră strălucită în muzică...

-E adevărat, deși asta cu sărăcia e o discuție... dacă pe fratele tău îl cheamă François Franz, dacă tăticul tău vinde miere și vin de flori la Obor, probabil luptându-se cu romii florari care trebuiau să-și apere fieful... Să nu uităm că Lăzurică Lăzureanu, angrosistul din Floreasca, celebrul vânzător de flori, a fost poate primul ONG-ist, a lansat Asociația țiganilor din România, în competiție cu Uniunea Generală a Romilor condusă de Calinic Popp Șerboianu din Alba, singurul preot ortodox care a susținut cremațiunea în perioada interbelică și care milita pentru faptul că putem fi ortodocși foarte bine și să ne incinerăm, nu neapărat să ne îngropăm în pământ. Și venea și cu niște argumente interesante. 

Deci, florarii clar dominau comerțul de flori. Tăticul vindea miere, vindea flori, mămica era totuși o făgărășeancă întreprinzătoare de la Cârța și, în general, țăranii care alegeau în buza secolului XX să se mute în capitală, nu veneau chiar așa desculți. Adică avem cazuri, am amintit de Maria Lătărețu, am amintit de Fănică Luca, de oameni mult mai săraci decât Maria Tănase, mult mai săraci, infinit mai săraci. Numai că într-adevăr, ăia vin din familii de lăutari, vin din familii de muzicieni. Deci, asta e adevărat că pare că n-avea niciuna nici alta.

Ea a avut o serie de norocuri în viață și mai ales a avut parte de o echipă de management excepțională ... ea a avut acest dar să se înconjoare de oameni deosebiți. Iubitul ei, Sandu Eliad, a fost omul care a tras-o discret de pe scena de la Teatrul Tănase, Constantin Tănase, coincidență de nume nimic altceva, nu era unchiul ei sau ceva, și i-a spus ”nu mai e cazul să te îmbraci în Suzette și în Lizette și să te faci că ți-a scăpat măru din sân, ca să râdă lumea în primele rânduri la teatru. Încearcă să faci ceva serios. Hai să te introduc cu unui prieten al meu”. Sandu Eliad, sigur, era filocomunist, în fiecare seară să întâlnea la o țuică cu prietenii și spunea ce rahat e regatul României. Poate că era, poate că nu era, nu știu, asta ei știau. Și i-a zis ”hai să-ți fac cunoștință cu prietenul meu, Harry Brauner să îți arate una alta”. Harry Brauner în vremea respectivă i-a croit repertoriul, un repertoriu extraordinar. 

De fapt, ce le lipsește lăutarilor și astăzi, spun eu, Bogdan Simion: Repertoriul. Lăutarii astăzi cântă mai bine de 100 de ori decât cântau acum 100 de ani, pentru că au acces la informație, au acces la muzică, numai că insistă să cânte aceleași cinci cântece pentru un succes facil și pentru a lua banul repede.

Eh, Harry Brauner,... pentru că așa ar fi făcut și Maria Tănase, cu siguranță. Numai că Harry Brauner a zis, stop! Hai să construim un repertoriu. Harry Brauner avea norocul că era principalul colaborator al lui Dimitrie Gusti, asistentul lui Constantin Brăiloiu, aristocratul gorjean care practic era omul regelui. Brăiloiu și Gusti puteau intra la Carol al doilea, fără să bată la ușă.

În momentul în care ai acces la proaspăt înființata Arhivă de folclor, în momentul în care poți auzi toate babele din țara asta și de la Satu Mareș, din Dobrogea și din Cadrilater cântând, îți selectezi cele mai bune piese, ți le orchestrează Brauner, mai umblă Bebe Altman la text, îl ai pe Clery Sachelarie, juristul care te duce colo-colo, îl ai pe Gabi Mihăilescu, impresarul, îl ai pe Pepino de la teatru, care e coaforul tău personal... Toți evrei, toți, toți de jur împrejurul ei... Harry Brauner mergea cu automobilul personal în Ilfov, aducea patru lăutari buni de acolo, draci împielițați, ”hai să vă duc să înregistrați cu o cucoană la studio”. Ajungeau, ăia paralizați de frică când o vedeau, și cu rochie înflorată și mirosind a parfumuri scumpe,... ”cine e asta, ce cântăm noi cu asta?”

Era o șansă extraordinară pentru ei să cânte cu ea, dar pe care nu o înțelegeau pe de-a întregul. Era doar vorba de a câștiga niște bănuți. Astfel încât ea și-a aranjat un repertoriu fantastic. A avut o echipă deci de management, de business, extraordinară de jur împrejurul ei, care i-a permis ei să rămână artistă, boemă, să își cumpere șampanii scumpe, să își cumpere vinuri scumpe, să își cumpere haine de blană, să mai lase niște bănuți să se repare cât o sală unde avea tavanul crăpat, unde cântase ca să zică ”bă, la anul să nu mai găsesc tavanul crăpat”, și-a permis să fie boemă... Pentru că a avut o echipă de management atât de bună de jur împrejurul ei, adică atât de mulți oameni deosebiți care au crezut în ea și în talentul ei, încât n-a mai fost nevoie ca ea să se concentreze pe aceste lucruri, cum a fost cazul tuturor celorlalți din această carte pe care am scris-o.

Sigur, a avut și de suferit, în toamna lui 1941, când s-au instalat legionarii, a trebuit să fugă din București. 

-Din cauza echipei de management, că erau toți evrei? 

-Era cea mai proastă combinație posibilă. Aceasta fătucă, în 1941, toată echipa ei de management era evreiască, inclusiv cei care-i făceau părul, iar toți colaboratorii ei muzicali erau romi. Nu exista combinație mai proastă! Se spunea în presă că țiganizează folclorul românesc această fătucă, interziceți-o de peste tot!

Primul ei meci a fost cu legionarii. ”Ce prostie e asta, ne lălăim și cântăm pe nas Sfântul Folclor? Sfântul Folclor trebuie să se cânte...” legionarii și-ar fi dorit să se cânte că ăia vopsiți în cap de se țin de curele pe la Alba, n-aș vrea să le spun numele, care cântă cântecele alea de război. Știi cântecele de război cu românul și cu românii, da? Ca să o lămurim, da? Ăla e Folclorul. Nu muzica asta de mahala. Păi pe noi ne reprezintă mahalaua? Vezi discursul de astăzi despre maneliști. Adică, eu știu, odată la 100 de ani vine discursul ăsta. 

Bun, a scăpat de povestea asta, a cântat pe toată durata războiului, în perioada mareșalului Antonescu - pentru că era mai puțin explicit legionară perioada respectivă, din punct de vedere al administrației culturale, nu altminteri; pentru că noi am fost aliații Germaniei naziste până în ultimele clipe, știi povestea asta, a cântat la radio, a putut să cânte, mai puțin anii 1941-42, după care în perioada comunistă, bineînțeles, a fost interzisă total, total, total. 

-Dar de ce a fost interzisă total? Pentru că ea avea o origine sănătoasă dacă o luăm așa, nu? 

-Pentru că a fost cântăreața hitleriștilor. Cum? Dacă tu cânți la radio pe timpul lui Hitler... ăsta era principal un argument. Și un argument... Eu cunosc niște tineri de pe Facebook care astăzi ar zice că așa a fost. Adică, eu nu știu cum să zic. Eu nu aș judeca lucrurile nici dintr-o perspectivă, nici dintr-alta. În orice caz, să fii interzisă 7 ani de zile.... După o carieră de câteva decenii, o carieră bună, adică ea cam din 1933-34, duduia! A cântat până în 1946, iacătă 12 ani, după care n-a mai putut cânta, n-a mai putut înregistra.

Probabil ca o formă de umilință, a fost trimisă ca profesoară, a fost trimisă în meserie, cum spuneau comuniștii, de parcă ar fi ceva rău să-ți faci meseria. N-am înțeles-o pe asta cu trimiterea în meserie niciodată. Au pus-o profesoară de canto popular... 

-Numai că ea nu avea studii, trebuie să spunem...

-Eu cred că canto-ul popular, ca materie, e o tâmpenie. Eu cred că canto trebuie să faci ca să cânți bel canto, să cânți muzică clasică, cum adică canto popular? Adică vine o profesoară și-mi spune cum cânta bunică mea. Ce-i asta? Asta e... mă rog, n-am venit aici, neapărat, ca să scandalizez opinia publică, așa că mă voi mărgini la a spune că acest canto popular a fost inventat de comuniști. Da? Ca să o lămurim. Au pus-o profesoară de muzică și după șapte ani de zile, bineînțeles că a înțeles că trebuie să cadă la pace cu regimul dacă mai vrea să mai cânte. Acuma, câți iubiți diplomații occidentali a avut ca să poată să rămână pe scenă, dacă mai bat palma și cu securiștii... plus că ea era convinsă, spune foarte bine în lucrarea sa excepțional documentată și cercetată profesorul Stejărel Olaru, că ea era convinsă că dacă va semna cu Securitatea și va deveni informatoarea Securității nu va mai fi urmărită. Fals! Ea a fost și urmărită și urmăritoare în același timp. Deci te urmăreau în continuare, ba chiar a avut wireing în casă, în 1958 i s-au plantat cabluri în toată casă în care... a existat pe bandă această mizerie, această rușine, de a o auzi inclusiv discutând niște intimități cu juristul Clery Sachelarie, de care sincer mie scârbă că le-am citit. Dar, dacă oamenilor ălora care le-au înregistrat nu le-a fost scârbă, probabil că n-ar trebui să-mi fie nici mie, poate sunt eu mai simțitor, vorba lui Caragiale. 

În orice caz, în 1953 și-a reluat activitatea, s-a urcat pe scena aia pictată în roșu, cu Petru Groza, Gheorghiu Dej și Stalin în spinarea ei și a cântat foarte frumos ”Dragi mi-s cântecele mele, măi, măi, măi și daolică măi”..., primele ei cântece comuniste, nu? Și mai ales ăla cu ”Aseară vântul bătea....” de care nu mai scăpăm pe la nunți până azi... Atunci a început lălăiala, pentru că textul popular e cam periculos pentru regimurile demente, dictatoriale. Textul popular e erotic, e comic, e ludic, e uneori zgrunțuros, uneori răzbunător, uneori înflăcărat și atunci îi dăm cu la la la” Și când trebuie să zică aia cu haiducii și cu hoții, scoate vioara și cântă viorile, ca la Moscova. Deci cam așa au stat lucrurile.

Ea a bătut palma, dar totuși, vreau să spun lucrul ăsta, spre deosebire de Ioana Radu, Gică Petrescu, câțiva protagoniști ai cărții mele, n-a cântat niciun cântec cu tractoare și unde ogor rimează cu tractor. N-a cântat nici de fabrici, nici de uzine, nici de tractoare, nici în limba rusă. Cât a putut ea, cât se putea.

A promovat cântece comuniste, în sensul de cântece de extracție populară, unde realismul socialist, comunist, e foarte prezent, mai ales ca orchestrație, ca aranjament, ca concepție dirijorală și așa mai departe, dar nu a cântat cântece de propagandă. E o distincție importantă. Deci a cântat cântece realist-socialiste, că n-a avut încotro, dar nu a cântat cântece de propagandă, cum o parte din acești cântăreți le-au cântat. Atenție, a nu se înțelege că sunt din tabăra cu cancel culture și facem, ca americanii, să-i interzicem p-ăștia. Nu. Consider doar că dacă nu vorbim de aceste lucruri, e mai rău pentru memoria noastră decât dacă aplaudăm niște tablouri care nu înseamnă nimic, decât Marea Doamnă a cântecului... Care cântec, care Doamnă?

-Deci tu spui că acesta e celălalt motiv pentru care nu mai auzim astăzi, nu știm astăzi de un Manole Stroici sau de un Dorel Livianu și știm de un Gică Petrescu, sau de o Ioana Radu, care au înregistrat la Electrecord, aveau casete ...

-Erau și au fost oamenii care au înțeles ce e de făcut. De la o promotoare de cântec popular, pe Ioana Radu au vopsit-o în Mia Braia, sora ei, care era atât de anti-regim încât nu s-a putut lucra cu ea. Și Ioana Radu a devenit cântăreață de romanțe după al doilea Război Mondial. Ea în perioada interbelică a cultivat aproape exclusiv cântecul popular...

-Ea era folcloristă...

-Și cântecul lăutăresc, sigur că da. Ea cânta cântecul popular și lăutăresc. Ea are multe cântece care sunt țigănești în repertoriul ei. De fapt sunt cântece tărăgănate, lungi, de ascultare, cântece de masă mare. Sunt cântecele pe care le cântau lăutarii, inclusiv în părțile Craiovei, când era ea mică. Deci, ulterior a devenit cântăreață de romanțe, că a trebuit să o înlocuiască pe Mia Braia. 

Practic Ioana Radu a înlocuit-o pe Mia Braia și Gică Petrescu l-a înlocuit pe Jean Moscopol, mai pe scurt, numai că un Jean Moscopol mai docil, mai tânăr și care cântă și în limba rusă, dacă e cazul. Asta nu le știrbește însă lor cu nimic din valoare și din contribuția lor la istoria evoluției muzicii pop în România. În România, oamenii ăștia ne-au făcut să ne trezim dimineața și să mai ducem alea 12 ore la uzină când cântau ”Ridică mândro perdeaua, să intru să-mi iau mantaua / mantaua și cu tunica, că mi-ajunge ziulica”. Sigur, înghițeai ca pe o pastila amară, ca pe doctoria bunicii și cântecelul ăla, cu ”Să trăiască, să înflorească republica românească” și cu ”La Călan la Hunedoara fabrici noi într-una cresc și republica-nfloresc”. Dar nu avem cum să facem abstracție de ele. 

Inițial, când am pornit cu această carte, mi-am dorit să mă opresc în 1945, dar mi-am dat seama că e aiurea să nu spun măcar o frază sau două la sfârșit, totuși, și despre ce s-a întâmplat la sfârșitul anilor 1940 și începutul anilor 1950, pentru că sigur, cartea este despre vocile din gramofoanele perioadei interbelice, dar mulți dintre ăștia au mai rămas cu noi. Așa cum spuneai și tu. 

-Unii au trecut pragul lui 1989...

- Da. Lui Gică Petrescu nu-i poate lua nimeni ce este a lui. Gică Petrescu s-a lansat la radio când semnalul la radio era cu ”Tatăl nostru...” și a lansat ultimul album live în 2003. A făcut atunci un album live cu orchestră, când deja BUG Mafia erau la al treilea album, dacă nu la al patrulea. Un artist de o asemenea întindere... nu avem cum să-l discutăm noi ca artist. Noi încercăm doar să-i recompunem în linii foarte mari biografia. 

Unui om care a trebuit să fie suficient de blând și de politicos încât la Festivalul Împrietenirii Popoarelor din 1955, în prezența unor tovarăși din Uniunea Sovietică..., altminteri, by the way, Gică Petrescu, a tras și la Moscova, niște discuri de super bună calitate, de mult mai bună calitate decât electrecoardele de la noi. El a și tras la Moscova, și la Moscova se știe cine e Gică Petrescu, și se ascultă Gică Petrescu, și sunt colecționari ruși care au plăci cu Gica Petrescu. Asta, apropo de Gică Petrescu. Dom'le, la sfârșitul recitalului, ca din senin, după 10 cântecele în limba rusă, a cântat și unul de la Yves Montand în limba franceză. Ceea ce... Eu nu vreau să exagerez, că încă o dată, miza noastră nu e să spunem că au fost d-ăștia cu rezistența prin cultură și alte trăznăi de genul, în niciun caz. Dar nu era lucru puțin să cânți un cântec în limba franceză de la Yves Montand, la finalul unei reprezentații în 1955, când aveai și comisie de la Moscova!

Îți trebuia un strop de curaj să faci chestia asta și un strop de atitudine de.. să te faci că nu înțelegi. Cum spunea el, l-am văzut la o emisiune la Mircea Badea în 2000 sau în 1999, era foarte în vârstă și spunea ”Je n’aime pas la politique!” la orice întrebare i se punea legat de succesiunea regimurilor de-astăzi. Stai domnule, dar tu ai cântat și pe timpul lui Hitler și pe timpul lui Stalin, le-ai cântat la toți și acum în democrație... ”Je n’aime pas la politique!”, ”Je n’aime pas la politique!” ... Poate e o soluție bună, cine știe. 

-Să fii doar artist... 

-Da, poate e o soluție bună. Eu ar trebui, aș avea ceva de învățat din chestia asta. 

- Bogdan, mulțumesc mult pentru... 

-Și eu mulțumesc de invitație....

- ... pentru participarea la emisiune și te mai așteptăm la noi în studioul RFI. A fost o plăcere să discutăm despre muzica interbelică și nu numai, cum am văzut, și să aducem în lumină biografiile pe scurt ale unor oameni foarte, foarte interesanți și de care recunosc, eu nu am auzit decât de vreo 3-4 dintre ei și cred că nici mulți dintre ascultătorii noștri. Doamnelor, domnilor, vă mulțumesc pentru atenție și până data viitoare nu uitați, istoria ne ajută să înțelegem trecutul și să facem alegeri corecte în viitor. Toate cele bune, la revedere!

(Transcriere, redactare și editare: Șerban Georgescu)