Dacă statul român comunist nu a reușit să aducă mari modificări în privința integrării sociale a romilor (chiar dacă au existat îmbunătățiri punctuale, pentru unii mai norocoși), nevoia de respect și stabilitate socială a acestei minorități nu a dispărut. Oamenii au încercat să-și caute drumul către împlinire, autocunoaștere și recunoaștere socială.

Din rândul romilor s-au ridicat intelectuali care au început să studieze istoria, obiceiurile, problemele etniei din care proveneau. Acest lucru nu a fost pe placul autorităților comuniste și acești intelectuali au intrat rapid în vizorul Securității. Statul național unitar permitea mai mult declarativ existența “naționalităților conlocuitoare”, fiindcă, înainte de toate, eram toți comuniști.

Contactele romilor cu străinătatea și cu bisericile neoprotestante au fost alte lucruri înspăimântătoare pentru comuniști: această dublă amenințare la adresa politicii de stat a înăsprit supravegherea Securității asupra lor.