Totul a prins viață după ce mi-am pus prima întrebare. Căutarea răspunsului te plasează pe diferite trasee care ar trebui – dacă ai o experiență deja conturată în zona trăirii – să-ți indice traseul propriu. Acela făcut cu bucuria destăinuirii.

    De această împăcare cu sine depind și particularitățile construcției.

Ce are ea mai mult decât o alta,

De nu scânteia ce-a-mplinit izvodul?

Ochii veghează din înalturi podul

Sprâncenelor, sculptate-n nori cu dalta,

Sâni ca hulubi ce sparg trufaș năvodul

Pe mal însufleţit din prea înalta

Lucrare-a mâinii poposind în halta

Plăcerilor de a supune rodul.

Roua de crin i-a licărit pe frunte,

Buzele strâng râvniri ce mă răpun,

Picioarele, ca marmura din munte,

Sfinţesc himera focului nebun,

Iar gura ei avidă e o punte

Pe care-o sorb, păcatul să-mi supun.